ARTICOLE

Relaţia terapeutică şi diversele modele II

   B.Modelul psihodimanic

*        Modelul  psihodinamic - se referă  la psihoterapia psihanalitică, dar şi la multe alte tipuri de terapii de orientare psihodinamică, toate având legături cu teoriile lui Sigmund Freud (1856-1939), cel care a fondat psihanaliza. Nici un psiholog sau psihoterapeut contemporan nu poate afirma că nu este influenţat de opera lui Freud. Ideile acestuia au generat mai multe şcoli de psihoterapie, unele înfiinţate de foşti colaboratori ai lui Freud care au simţit nevoia să se distanţeze de acesta: C.G. Jung (psihoterapia analitică), Alfred Adler (psihoterapia individuală), Wilhelm Reich, Melanie Klein (şcoala relaţiilor de obiect), D.W. Winnicott. Există şi unele abordări moderne care, deşi nu se trag direct din opera lui Freud, au fost masiv influenţate de aceasta: analiza tranzacţională şi Gestalt terapia.

*        Relaţia terapeutică psihanalitică implică anumite reguli, cea mai importantă pentru pacient  fiind regula asociaţiei libere, aceasta însemnând că pacientul are dreptul să spună, pe cât posibil, tot ce-i vine în minte, fără să alunge gândurile care i se par banale, fără importanţă.

*        Şi comportamentul terapeutului se desfăşoară după anumite reguli precum:

*        tăcerea terapeutului – pentru a se permite asociaţiilor pacientului să se dezvolte;

*       atenţia flotantă – asociaţiilor libere ale pacientului le corespunde atenţia flotantă a terapeutului – expresia „inconştientului expert” al terapeutului. Terapeutul nu trebuie să aibă idei preconcepute atunci când îşi ascultă pacientul şi trebuie să se lase surprins, să recepteze ideile suscitate de discursul acestuia;

*        neutralitatea  - psihanalistul este lângă pacient pentru a-l înţelege şi interpreta, nu pentru a se pronunţa asupra opiniilor acestuia;

*        abstinenţa – terapeutul trebuie să se abţină pentru a da pacientului satisfacţiile pe care acesta le aşteaptă, pentru a nu deveni complicele nevrozei sale, se limitează stric în domeniul interpretării.

*        evitarea intervenţiilor asupra anturajului pacientului – terapeutul nu se interesează de anturajul pacientului, ci de lumea sa interioară;

*        interpretarea – este instrumentul de bază a psihanalistului şi constă în a ajuta pacientul să perceapă originea reală a sentimentelor sale, a temerilor sau inhibiţiilor sale.

*        Toate aceste principii stau la baza intersubiectivităţii relaţiei terapeutice şi determină procesul psihanalitic.

*        Relaţia terapeutică  pe tot parcursul terapiei devine obiect al analizei. Pacienţii nevrotici tind să manifeste reacţii transferenţiale raportându-se la obiecte inconştiente – terapeutul – spre care îndreaptă impulsurile lor  agresive şi libidinale. Pacienţii tind să retrăiască în cadrul terapiei relaţii trecute, pentru a obţine o gratificaţie. Aceste retrăiri ale trecutului în relaţia cu terapeutul poate duce la manifestarea unor structuri libidinale ori comportamentale de dependenţă sau agresive faţă de acesta. Aceste reacţii transferenţiale pot constitui materialul esenţial ce este analizat. Reacţiile transferenţiale pot fi pozitive – precum simpatia, dragostea, respectul pentru terapeut , fiind o bază a alianţei terapeutice -  sau negative când pacientul actualizează vechile conflicte.

*        Freud afirma că transferul fie că este în formă pozitivă sau negativă se pune în serviciul rezistenţei. El descrie două forme de rezistenţă – rezistenţă la transfer – care are loc prin întreruperi ale asociaţiilor, tăceri prelungite şi rezistenţa prin transfer – pacientul vrea să pună în act pasiunile sale, fără să ţină seama de situaţia reală.

*        Reacţiile afective inconştiente ale terapeutului sunt descrise ca reacţii contra-transferenţiale. Contra-transferul poate deveni un obstacol în evoluţia terapiei dacă atitudinea pozitivă a terapeutului depăşeşte  un anumit nivel critic şi poate stimula nevoia pacientului de gratificare şi dependenţă. Indiferent că este vorba de contra-transfer pozitiv sau negativ poate deveni o provocare pentru terapeut cu efecte asupra dezvoltării şi formării sale profesionale. Relaţia terapeutică în psihanaliză este la fel de importantă ca şi tehnicile sale.

*        Indiferent de modificările care au avut loc în psihanaliză, relaţia terapeutică rămâne unul din cei mai importanţi factori terapeutici. Schaap, Bennun, Schindler, Hoogdvin afirmau că luate separat, caracteristicile terapeutului şi pacientului explică doar o mică parte din variaţia succesului terapeutic în timp ce interacţiunea specifică din cadrul diadei terapeutice corelează semnificativ cu rezultatele.

Relaţia terapeutică şi diversele modele I

A. Modelul cognitiv-comportamental

*        Psihoterapia cognitiv-comportamentală este  o combinaţie a două terapii: terapia cognitivă şi terapia comportamentală.

*        Cele două terapii sunt bazate  pe principii diferite, dar se  completează foarte bine, astăzi foarte rar mai poate fi întâlnit un terapeut care să practice terapie cognitivă pură sau terapie comportamentala pură.

*        Terapia cognitivă - este o combinaţie de psihoterapie şi educaţie, deoarece se dau clientului  adesea teme pentru acasă. Poate fi o terapie de scurtă durată, atunci când se adresează unor simptome discrete cum ar fi depresie, anxietate, fobii, stări conversive (fosta isterie), obsesii şi compulsii, dar şi de lungă durat atunci când este folosită cu pacienţi cu dificultăţi caracteriale (tulburări de personalitate), în special cu cei din grupul borderline (cu instabilitate emoţională, automutilări, tentative de suicid etc).

*        Datorită faptului că în această terapie se lucrează la modul conştient este nevoie de o alianţă terapeutică foarte strânsă între terapeut şi client. Această alianţă  se mai numeşte relaţie colaborativă.

*        Rolul terapeutului în această terapie este unul activ, pune întrebări, oferă sugestii, dă teme pentru acasă, educă pacientul, fiind în permanenţă centrat pe obiective.

*        Terapia cognitivă nu este prea interesată de trecutul pacientului, lucrând cu emoţiile, sentimentele şi comportamentele clientului. Aceste sunt influenţate de modul cum gândeşte clientul în momentul prezent, ca prin schimbarea modului de a gândi, va reuşi să îşi schimbe modul în care simte şi se comportă.

*        Obiectivul terapiei cognitive este exact acesta, de a reuşi să realizeze o schimbare a modului de a gândi, pe perioada terapiei dar şi după terminarea acesteia.

*        În timpul şedinţelor sunt colectare informaţii despre istoria personală a clientului şi se stabileşte un contract verbal privind durata terapiei. Pe perioada şedinţelor clientul este învăţat  modelul cognitiv folosindu-se de exemplele furnizate chiar de el şi cum îi sunt influenţate stările emoţionale  de modul de a gândi.

*        Terapeutul va conduce terapia astfel încât clientul să poată înţelege acest model terapeutic şi cum îl poate ajuta în rezolvarea problemelor sale.

*        Clientului i se explică faptul că terapia cognitivă se concentrează asupra gândurilor automate şi a schemelor.

*        Gândurile automate apar imediat ce apare un anumit stimul, fiind plauzibile şi sunt specifice fiecărei persoane.

*        Schemele sunt nişte complexe sau unităţi de gânduri şi credinţe pe baza cărora un individ îşi planifică şi îşi conduce viaţa.

*        Datorită faptului că aceste gânduri automate sunt derivate din scheme şi sunt uşor de identificat într-o perioadă mică de timp, terapia de scurtă durată se concentrează mai mult asupra gândurilor automate, iar cea de lunga durata asupra schemelor.

*        Pentru reuşita unei asemenea terapii, terapeutul trebuie să-l ajute pe client să identifice în timpul şedinţelor cât şi între şedinţe , gândurile automate. Clientul primeşte tema pentru acasă să ţină jurnale în care sunt notate aceste gânduri automate. Împreună cu terapeutul începe să caute erorile de gândire din acestea.

*        Aceste erori de gândire sunt se pot clasifica în trei erori majore şi patru distorsiuni specifice.

*        Erorile majore sunt:

*        - polarizarea – care reprezintă tendinţa de a vedea toate lucrurile ca fiind bune sau rele;

*        - personalizarea – care reprezintă tendinţa de a vedea totul în jur ca având legătură cu propria noastră persoană;

*        - suprageneralizarea – tendinţa de a trage concluzii exagerate;

*        Distorsiunile sunt:

*        - abstractizarea selectivă - concentrarea pe un detaliu şi ignorarea contextului;

*        - diminuarea – incapacitatea de a accepta laudele celorlalţi;

*        - inferenţa arbitrară – a trage direct  concluzii, fără a lua în calcul toate datele;

*        - catastrofizarea – exagerarea impactului negativ al unei situaţii şi de a  te gândi la ce e mai rău;

*        După ce se identifică aceste erori de gândire, se începe „distrugerea” lor pentru a împiedica clientul să mai aibă aceste gânduri automate.

*        Pentru dărâmarea acestor erori rolul terapeutului este foarte important, devenind cât se poate de activ, oferă analogii, dă exemple din propria sa experienţă, poate folosi umorul. Propune clientului tot felul de experimente care să-l ajute pe client să testeze validitatea gândurilor automate.

*        Către finalul terapiei, clientul este învăţat să găsească modalităţi alternative de a gândi, să continue şi după terminarea terapiei identificarea şi corectarea gândurilor automate.

*        Se face o evaluare finală şi dacă este nevoie se mai stabilesc una două şedinţe de control, dar la intervale mai mari de timp

*        Terapia comportamentală - dacă  terapia cognitivă se ocupă de erori de gândire, terapia comportamentală se ocupă de existenţa unor învăţări greşite .

*        Este o metodă de tratament al tulburărilor mintale constând în decondiţionarea şi învăţarea cu scopul de a înlocui un comportament neadaptat printr-un comportament adaptat. Fie clientul  nu au dobândit abilităţile şi comportamentele necesare pentru a face faţă problemelor vieţii, fie au dobândit nişte abilităţi şi comportamente inadecvate. A apărut ca o reacţie la psihoterapia bazată pe analiza fenomenelor inconştien

*        Această psihoterapie îşi are originea în teoriile învăţării, considerând că personalitatea umană se structurează în funcţie de raportul de situaţie cu care se confruntă, cu rolurile şi interacţiunile sociale.

*        Relaţia terapeutică în terapiile comportamentale este de tip egalitar. Sarcina principală în cadrul acestei relaţii este câştigarea încrederii clientului, ajutându-l să vadă în terapeut o persoană pe care te poţi baza şi capabilă să ofere sprijin psihologic.

REACOMODAREA CU PROGRAMUL DE SERVICIU DUPA CONCEDIU

 

Offffffffffff!!!!!!!!S-a teminat concediul de odihna, gata, trebuie sa ma intorc la serviciu! Dar de ce ma simt obosit, ma doare capul si nu am niciun chef? Sunt intrebari si stari care ne insotesc atunci cand revenim  la serviciu dupa concediul de odihna.

Dupa concediul de odihna multe persoane au nevoie de cateva zile de acomodare cu ritmul alert de la locul de munca.

Apar stari de anxietate, de lipsa de concentrare, oboseala, care sunt determinate de problemele de readaptare.

Mici sfaturi:

    Este de preferat sa nu mergeti la  serviciu a doua zi cum v-ati intors din calatorie, ci sa treaca o perioada de cel putin trei-patru zile.

    Aveti nevoie de o perioada de pregatire pentru inceperea serviciului.

    In aceste trei-patru zile incercati mergeti la  culcare mai devreme, sa va treziti dupa programul obisnuit cand mergeati la serviciu. Astfel organismul se va obisnui cu programul stric de somn si se va pregati pentru activitatile de la serviciu. Renuntati sa va  pierdeti prea mult timpul pe la plaja, piscine, localuri sau  pe unde va petreceati majoritatea timpul liber in concediu.

    Tot in aceasta perioada de reacomodare de trei-patru zile nu renuntati brusc la activitatile din concediu.

    Nu va intoarceti prea repede la programul de lucru obisnuit

    Incercati sa reintegrati in programul zilinic activitati pe care le faceati si in concediu

    Continuati activitatile si exercitiile in aer liber

    Rezolvati mai intai lucrurile si activitatile care nu va plac

    Reacomodare este si mai dificila pentru cei care au fost in concediu in strainatate. Aici intervine diferenta de fus orar, clima, diferentele culturale.

    Asadar rezervati-va un timp de cateva zile de preagatire fizica si psihica a organismului pentru reinceperea activitatii la locul de munca.

TICURILE NERVOASE

Psiholog-psihoterapeut Maria Butean

                                                                                                       19.07.2013

 

Aţi observat la copilul dumneavoastră sau  la cei din jur diferite gesturi cum ar fi gesticulatul excesiv, dresul vocii, flexarea degetelor, rosul unghiilor, mişcări necontrolate ale capului, muşcatul buzelor, strâns din umeri, grimase faciale, clipitul des, vorbire articulată etc.? Toate aceste manifestări sunt tulburări comportamentale numite ticuri şi sunt întâlnite atât la copii cât şi adulţi.

Din păcate până în prezent nu se ştiu cauzele exacte care declanşează aceste tulburări de comportament.

Ticurile nervoase pot fi simptome neurologie, „arme” de luptă împotriva stresului sau pot fi şi moştenite de la părinţi.

Sunt periculoase ticurile?

Dacă în spatele acestor ticuri nu se află anumite boli neurologice, ele nu sunt periculoase, nu afectează sănătatea persoanei, în schimb sunt inestetice şi pot afecta calitatea vieţii.

Când apar şi cine este mai afectat de apariţia lor?

Ticurile apar la diferite vârsta dar sunt mai des întâlnite la copii şi în mod special la băieţi. Copii sunt mai afectaţi emoţional de conflictele din familie, de evenimentele de la grădiniţă sau şcoală, excesele educative cum ar fi severitatea, iubirea sufocantă, favoritismele din partea părinţilor. Toate aceste evenimente declanşează ticuri nervoase ca mecanisme de apărare.

Şi adulţi dezvoltă ticuri la stres cum ar fi ridicatul din umeri, clipitul des, muşcatul buzelor, plescăitul, lovitul picioarelor, mişcarea picioarelor etc.

* Ticurile pot apărea şi „din lipsa de ocupaţie” a persoanei care prezintă tic nervos.

Se pot trata? Sunt periculoase?

Dacă nu sunt cauze fiziologice sau neurologice, se apelează la psihoterapeut care va adapta un plan terapeutic pentru fiecare caz în parte.

Terapeutu

l va căuta să descopere cauza care a declanşat ticul:  stres, anxietate, teamă, agorafobie şi va stabili „tehnicile de dezvăţare”.

Sfaturi pentru cei din anturajul celor care dezvoltă ticuri.

Persoanele cu ticuri nu trebuie ridiculizate, certate deoarece  problemele se pot agrava.

Dacă după investigaţiile medicale nu sunt probleme de ordin fiziologic sau neurologic, se poate apela  la un psiholog-psihoterapeut pentru stabilirea unui plan terapeutic adecvat.

Dupa terapie ticurile se pot ameliora, dispărea dar pe fondul unor situaţii stresante pot reveni.

PSIHOLOG VS. PSIHIATRU

Este binecunoscuta confuzia care se face destul de des intre psiholog si psihiatru.Voi incerca in aceste cateva randuri  sa fac o departajare a competentelor fiecaruia.Care sun diferentele dintre psiholog si psihiatru?Studiile: psihologul este absolvent al unei Facultati de Psihologie iar psihiatru este  absolvent al unei Facultati de Medicina care urmeaza o specializare in Psihiatrie;

Obiectul muncii: chiar daca obiectul muncii este acelasi „OMUL”,  difera prin faptul ca psihologia se ocupa cu studiul omului atat cel „bolnav” cat si cel „sanatos” in toate ipostazele lui (individ, grup, masa)., iar psihiatrul se ocupa doar de omul cu probleme emotionale, comportamentale, cognitive etc.

Psihiatrul avand o formare medicala, are ca instrumente de lucru PSIHOTERAPIA dar si PSIHOFARMACOLOGIA.Psihologul incearca sa isi asculte pacientul, sa-l inteleaga, sa impartaseasca problema cu el, folosindu-se de singurul mijloc de interventie pe care il are – PSIHOTERAPIA.Exista „divergente” intre psihiatri si psihologi prind dreptul de a face psihoterapie, multe voci mai conservatoare spun ca psihoterapia trebuie lasata psihologilor si psihofarmacologia, psihiatrilor.Pentru a deveni psihoterapeuti, psihologii si psihiatrii deopotriva urmeaza o pregatire speciala cu o anumita durata in functie de tipul de psihoterapie pentru care au optat.Psihiatrul – psihoterapeut avand acea formare ca medic are o alta viziune asupra tratarii problemei persoanei cautand neaparat o solutie, abordarea lui este mai interventionista,  pe cand psihologul-psihoterapeut avand o formare teoretica, a psihologiei, abordeaza suportiv persoana cu problema psihica.Totusi ambii au un punct comun al meseriei lor, tratarea oamenilor cu probleme psihice.