GRADINA ZEITEI DE JAD

POVESTEA IZVORULUI ROŞU

          Într-un sat, nu se ştie dacă din nord sau din sud, trăia un flăcău vesel şi priceput, pe care-l chema Şî Tun. În primăvară îşi adusese mireasă, pe nume Yu Hua, frumoasă ca o perlă şi neîntrecută la lucru. Şi traiul lor era mai dulce decât mierea. Şî Tun avea însă o mamă vitregă, rea cum nu s-a mai văzut. Mâncarea pe care o pregătea Yu Hua nu era niciodată potrivită pentru gustul soacrei; ba era prea sărată, ba era ne­sărată, iar când nu era nici sărată, nici nesărată, nu avea nici un gust. Când orezul era fierbinte, se plângea că nora vrea s-o opărească, când nu era, ocăra nora zicând că-i dă orezul rece. Iar când Yu Hua îi ducea mâncarea nici prea caldă, nici prea rece, o certa că a adus-o prea târziu. Oricâtă treabă ar fi făcut Yu Hua, soacra era ne­mulţumită, şi de multe ori îşi bătea nora. Şî Tun era mai mâhnit decât dacă l-ar fi certat şi bătut pe el. Pe vremea aceea soacrele puteau să-şi bată nurorile, iar feciorii nu aveau voie să se amestece.

          Yu Hua slăbea şi se înnegrea văzând cu ochii. într-o zi, întorcându-se acasă, Şî Tun o găsi pe Yu Hua plân­gând amarnic.

          Privindu-şi bărbatul Yu Tua îi spuse:

          - Şî Tun, eu nu mai pot răbda. Numai dragostea pentru tine mă mai ţine aici.

          Cu inima îndurerată, Şî Tun i-a răspuns:

          - Yu Hua, văd cu ochii mei cum mama vitregă îţi face zile amare. Să fugim în alt sat în noaptea asta!

          Auzind aceasta, Yu Hua s-a bucurat nespus de mult. La miezul nopţii, au scos caii din grajd, au încălecat şi au plecat spre nord-vest.

          Proverbul spune: „Un cal bun se poate întrece cu stelele". Aşa erau şi cei doi cai, în ciuda faptului că erau foarte slabi. Şî Tun şi Yu Hua zburau ca vântul pe spi­narea lor, neştiind prin câte sate au trecut şi unde au ajuns. La un moment dat, Şî Tun îi spune calului:

          - Calule, calule, n-o lua numai pe drumuri de câm­pie. Treci şi pe potecuţele de munte mărginite de pră­păstii.

          Calul, ca şi când ar fi înţeles vorbele lui Şî Tun, zbură ca gândul peste coastele muntelui.

          La lumina zilei, au ajuns la un munte mare pe unde nu călcase picior de om. Era primăvară. Iarba de pe munte era proaspătă, toate florile înfloriseră, cocorii se roteau în cârduri pe cer, păsările ciripeau în copaci.

          Yu Hua o oftat şi a zis:

          - Fiecare pasăre îşi are cuibul său. Noi unde ne vom găsi cuibul?

          La auzul acestor cuvinte, Şî Tun a răspuns râzând:

          - Putem să ne odihnim în peşteri sau la umbra co­pacilor.

          Au trecut astfel peste văi învăluite în ceaţă albă, peste creste de munţi înzăpeziţi şi, ajungând în vârful unui munte, Yu Hua a spus iarăşi:

          - Toată viaţa nu-mi mai trebuie nimic decât să fiu mereu împreună cu tine.

          Dar fiecare urcuş are şi un coborâş. La răsăritul soa­relui, au dat peste o vale şi deodată caii s-au oprit. In faţa lor se afla un izvor nu prea mare, cu apa roşie şi strălucitoare ca razele lunii în nopţile senine. Florile şi iarba din jurul izvorului erau, de asemenea, de culoare roşie.

          Yu Hua a simţit un miros ciudat care venea ori de la apa izvorului, ori de la florile de pe malul lui. Ea îi spuse lui Şî Tun:

          - Să ne odihnim puţin, suntem obosiţi şi noi şi caii! Şi au descălecat apropiindu-se de izvorul a cărui apă era limpede cum e cristalul. Deodată, Yu Hua a simţit că i se face sete şi întinzând mâna a luat în podul palmei o înghiţitură de apă pe care a băut-o. Era mai dulce decât mierea, şi cu cât bea mai mult din apa rece, cu atât sim­ţea o căldură cuprinzându-i tot trupul. După ce şi-a po­tolit setea, şi-a ridicat capul şi faţa ei era mai proas­pătă decât o floare de piersic. Şî Tun era foarte mirat. Caii au început să necheze şi tinerii, întorcându-se către ei, au văzut cum aceştia, care păscuseră din iarba roşie, se îngrăşaseră de strălucea părul pe ei. Neştiind ce să creadă, temându-se şi părânduli-se ciudat în acelaşi timp, au încălecat în grabă şi au pornit-o înainte.

          Acum caii alergau şi mai iute şi treceau peste cul­mile munţilor ca şi când ar fi mers pe drum drept. Şi au călărit aşa până ce munţii nu s-au mai văzut decât ca o dungă palidă la orizont.

          Într-o seară, au ajuns într-un sătuleţ cu câteva că­suţe în care pâlpâiau luminile opaiţelor. Au descălecat şi au bătut la uşa uneia dintre căsuţe. Le-a deschis o bă­trână care i-a întrebat:

          - După câte văd, sunteţi străini de locurile acestea. Ce vânt vă aduce pe aici?

          Yu Hua a răspuns:

          - Măicuţă, venim de departe. S-a înnoptat şi-ţi ce­rem găzduire.

          Bătrâna bucuroasă a răspuns:

          - Eu sunt singură şi dacă vreţi să înnoptaţi la mine veţi dormi în camera de apus, iar eu voi dormi în cea din răsărit.

          Yu Hua şi Şî Tun s-au bucurat şi au intrat în casă. Bătrâna le-a fiert orez şi supă şi le-a dat să mănânce.

          Tinerii i-au povestit cum au plecat de acasă şi cum în drumul lor au întâlnit izvorul acela ciudat. Auzind aceasta, bătrâna a izbucnit în lacrimi şi a spus:

          - Oh, copii, mă tem că nu veţi mai putea fi mult timp împreună. Izvorul roşu pe care l-aţi întâlnit vine tocmai din muntele roşu pe care creşte un arţar mare. Apa izvorului musteşte din rădăcinile arţarului. În fie­care an, toamna, când frunzele arţarului se roşesc, co­pacul se transformă într-un zgripţuroi cu faţa roşie, care are nişte ochi ca nişte comete cu care străpunge o mie de ziduri de piatră şi zece munţi înalţi. El urcă pe vârful muntelui roşu, de unde pândeşte femeile care beau din apa izvorului şi-şi alege pe cele mai frumoase să-i fie neveste. După ce se topeşte zăpada, nu numai zgripţuroiul, dar şi nevestele lui se transformă în arţari. Mă tem, fetiţo, că nu vei putea scăpa de mâna lui. Şi bătrâna plângea, plângea.

          Auzind-o, Yu Hua s-a speriat cumplit. Văzând însă cât de îngrijorată e bătrâna pentru ei doi, a încercat s-o mângâie:

          - Măicuţă dragă, zgripţuroiul nu va putea pune mâna pe mine!

          Iar Şî Tun a adăugat:

          - Măicuţă, fii liniştită, zgripţuroiul cu faţa roşie nu ne va putea despărţi.

          Ştergându-şi ochii, bătrâna a spus:

          - De când mi-a murit moşul sunt singură. Rămâneţi în casa mea şi-o să fim o familie.

          Şî Tun şi Yu Hua au rămas în căsuţa bătrânei. Acum bătrâna nu mai ducea grija că nu are cine să-i coase hainele şi să-i strângă recolta. Şî Tun muncea la câmp, iar Yu Hua pregătea mâncarea acasă.

          Zilele treceau una după alta. Au secerat grâul, au cules strugurii şi, apropiindu-se toamna, frunza arţarului a început să se înroşească. Bătrâna nu mai putea nici să doarmă, nici să mănânce de îngrijorare. Mereu număra zilele şi se ruga ca toamna să treacă mai repede. Zilele de toamnă sunt foarte scurte. Şi iată că sosi şi clipa de care se temea bătrâna. Răsărise luna. Şî Tun şi Yu Hua se înapoiaseră acasă. In ziua aceea cosiseră iarbă la câmp şi acum îngrijeau de cai. Bătrâna pregătise masa şi de-abia ieşise în curte când, deodată, din văzduh a co­borât plutind o frunză roşie de arţar care a început să se rotească din ce în ce mai repede, stârnind un vârtej În mijlocul vârtejului se afla zgripţuroiul cu părul şi ochii roşii, îmbrăcat într-o mantie roşie cu mânecile până în pământ. Mişcându-şi mânecile, frunza roşie s-a trans­format într-o lectică împodobită. Văzând aceasta, bătrâna a scos un strigăt şi a căzut la pământ. Şî Tun şi Ya Hua, care dădeau la cai să mănânce, au venit în grabă. Văzând fata, zgripţuroiul a izbucnit în râs, şi-a mişcat mânecile şi într-o clipă Yu Hua a şi intrat în caretă. Zgripţuroiul a mai mişcat o dată din mâneci şi careta a pornit ridicându-se în văzduh şi făcându-se din ce în ce mai mică, până când a dispărut. O dată cu ea a dis­părut şi zgripţuroiul. Din văzduh i s-a auzit vocea:

          - Este a mea pentru că a băut apă din izvorul meu roşu!

          Bătrâna plângea, iar Şî Tun era răpus de durere. A ajutat-o pe bătrână să se ridice, spunându-i:

          - Măicuţă, orice ar fi, voi aduce-o înapoi! Neputându-şi stăpâni lacrimile bătrâna-i zise:

          - Copile, nu pleca. Faţă-Roşie a răpit nenumărate neveste şi nici una n-a mai putut fi găsită. Îţi jertfeşti viaţa degeaba.

          Şî Tun nu i-a răspuns şi, conducând-o în casă, i-a spus:

          - Fii liniştită, măicuţă, eu voi pleca totuşi degrabă în căutarea ei.

          Văzând bătrâna cât este de hotărât, îi spuse plângând:

          - Copile, nu poţi să pleci cu mâna goală, ia cu tine sabia asta, poate-ţi va folosi la ceva.

          Şî Tun a luat sabia, a încălecat pe cal şi s-a îndrep­tat direct către munţii izvorului roşu. Părându-i-se că nu este purtat destul de repede, acesta îi spuse calului:

          - Calule, calule, zboară dintr-o dată peste vârfurile acestor munţi! Calul a trecut în zbor peste vârfuri. Apoi, Şî Tun din nou îi spuse calului: Zboară, calule, peste văi! Şi calul a trecut ca gândul peste văi.

          La lumina zilei, Şî Tun a ajuns la munţii cei mari. Dar oricât a căutat, nu a dat de urma izvorului. La­crimile au început să-i curgă.

          Şi Tun se uita cu disperare spre munţii înalţi şi-i părea rău că aceştia nu pot cuvânta să-i spună unde a ascuns-o Faţă Roşie pe Yu Hua. A urcat până în vârful munţilor şi s-a uitat în cele patru zări, dorind din tot sufletul să afle unde a dus-o Faţă Roşie pe Yu Hua. Ştergându-şi lacrimile, Şî Tun i-a spus calului:

          - Calule, calule, chiar dacă ar fi să merg până la capătul lumii, tot va trebui s-o găsesc pe Yu Hua. Zboară, calule, până la muntele cel mai înalt!

          Şi calul s-a avântat înainte. A zburat peste văi, peste munţi înalţi şi peste prăpăstii adânci şi, oricât ar fi fost primejdia de mare, Şî Tun nu l-a strunit. Au trecut munte după munte, dar tot n-au ajuns la muntele cel mai înalt.

          Pe vârful muntelui cel mai înalt se afla o peşteră. În această peşteră o dusese Faţă-Roşie pe Yu Hua. Peş­tera era împodobită foarte frumos: pe pereţi atârnau ta­blouri cu desene de munţi şi ape, pe pat era întinsă o plapumă de brocart. Zgripţuroiul cu faţa roşie se trans­formase într-un învăţat cu faţa albă, frumos şi delicat. Zâmbind, el i-a spus lui Yu Hua:

          - Ai băut din apa izvorului roşu şi eşti a mea. Nu te mai gândi la bărbatul tău, care nu ajunge niciodată aici.

          Auzind acestea, Yu Hua a început să tremure de mânie. Şedea în peşteră şi nu auzea nici şuierul vântului, nici ciripitul păsărelelor. Inima ei ştia că, Şî Tun o caută, ghicea că Şî Tun varsă lacrimi pentru ea. Şi, deodată, a ridicat capul şi a spus:

          - Deşi am băut din apa izvorului tău, nu voi fi niciodată a fa!

          Faţă-Roşie a râs cu răceală.

          - Mai nădăjduieşti să-ţi vezi bărbatul! Ha! Ha! Ha! Nu că mă laud, dar dacă va ajunge aici, eu singur îi voi spune să te ia cu el. După aceea a început să râdă sigur de sine. Dar întorcând capul a împietrit de mirare. Sfredelind cu privirea o mie de stânci şi zece munţi înalţi, l-a văzut pe Şî Tun călare pe cal cum zboară peste munţi întreptându-se către ei. Atunci şi-a scos cu repeziciune cingătoarea de la brâu şi, mişcându-şi mânecile uriaşe deasupra ei, cingătoarea s-a transfor­mat într-un şarpe mare dungat care, mişcând din coadă, a alunecat afară din peşteră.

          Călare pe cal, Şî Tun a mai zburat peste cinci munţi şi uitându-se în jos a văzut ceva ca două lampioane roşii. Privind mai cu băgare de seamă a văzut că era un şarpe uriaş, ai cărui ochi luminau asemenea lampioane­lor. Şî Tun n-a frânat calul şi, deodată, cal şi călăreţ s-au trezit înghiţiţi de şarpe. In burta şarpelui, Şî Tun se simţea ca într-un cazan cu apă fierbinte. Scrâşnind din dinţi să-şi potolească durerea, a înfipt cu putere sabia în burta şarpelui care a început să şuiere. Ieşind din burtă, nu a văzut decât un brâu înflorat întins pe pământ.

          Călare pe cal, Şi Tun a mai zburat peste doi munţi mari, apropiindu-se de muntele cel mai înalt. Faţă-Roşie tocmai îşi da ifose faţă de Yu Hua, închipuindu-şi că Şî Tun a fost mistuit de mult de cingătoarea sa prefăcută în şarpe. Dar Yu Hua plângea şi nu-i răspundea. Când a mai sfredelit o dată cu privirea a văzut că Şî Tun e din ce în ce mai aproape. Atunci a apucat în grabă un tablou cu munţi şi ape de pe perete şi, agitându-şi mâneca, din tablou s-a desprins cel mai prăpăstios şi cel mai alunecos munte, care s-a rostogolit din peşteră.

          Trecând şi ultimul munte care-l mai despărţea de Faţă-Roşie, Şi Tun a văzut deodată cum se ridică în faţa lui un munte lucitor, înalt şi prăpăstios. Şî Tun nu şi-a frânat calul, căutând să treacă în zbor şi acest munte, dar deodată calul a lunecat. Băiatul a descălecat şi a început să se caţere pe munte. Dar cum ajungea cu mare greutate la mijlocul lui, aluneca în jos. Faţa i se rănise de stânci, tot corpul îl durea, dar nu s-a dat bătut. Din nou s-a căţărat şi iarăşi a alunecat în jos. Şi din nou, şi din nou. Sudoarea îi udase hainele, îi curgea în ochi orbindu-l. Atunci şi-a şters sudoarea şi a zvârlit-o jos, pe munte, iar acesta s-a făcut deodată nevăzut. Când şi-a dat însă seama, a observat că se afla într-o prăpastie, iar alături de el, a văzut agăţat de un brad un tablou cu un munte ud de sudoare. Şî Tun a încălecat pe cal şi a pornit-o mâi departe.

          Dintr-o săritură, calul a şi ieşit din prăpastie. Ui­tându-se în sus, Şî Tun a văzut ceva roşu. Atunci a ştiut că acela e muntele roşu şi, dând frâu calului, s-a îndrep­tat către el. In acel timp zgripţuroiul cu faţă roşie- şi-a agitat mânecile şi, deodată, Yu Hua a încremenit. Nu mai putea nici să se mişte, nici să vorbească. Apoi şi-a fluturat mânecile către două perne brodate care au căpătat ace­eaşi înfăţişare cu Yu Hua. Şi s-a făcut nevăzut. Ajun­gând pe creasta muntelui, Şî Tun nu a văzut decât stânci roşii şi arţari cu frunze roşii. Voia să meargă mai de­parte, când a dat cu ochii de o peşteră încrustată cu pietre preţioase. Şî Tun şi-a zis: „Poate că aici locuieşte Faţă-Roşie". A descălecat şi, împingând poarta de piatră care închidea gura peşterii, a pătruns înăuntru. Dar, deodată, s-a oprit. În peşteră stăteau încremenite trei fete cu gene lungi şi ochi mari ce semănau leit cu Yu Hua: toate trei îl priveau nemişcate. Îndurerat, Şî Tun a oftat şi a spus:

          - Yu Hua, Yu Hua, am trecut prin nenumărate pri­mejdii să te găsesc şi acum nu scoţi nici un cuvânt. De ce nu-mi ieşi în întâmpinare? Auzind cuvintele lui Şî Tun, Yu Hua ar fi vrut să-i spună totul, dar limba ei era ca de piatră; ar fi vrut să-i iasă în întâmpinare, dar picioarele-i erau înţepenite. Lacrimile au început să-i curgă şiroaie.

          Şî Tun a înţeles pe loc că aceea este nevasta lui. S-a repezit la ea şi a luat-o în braţe scoţând-o afară din peşteră. Trupul lui Yu Hua era tare şi greu ca piatra. Din această cauză, Şî Tun nu putea să mai încalece pe cal, şi, ţinând-o în braţe pe Yu Hua, i-a spus calului:

          - Calule, calule, tu cunoşti drumul pe care am venit. Să ne întoarcem acasă!

          Şi au purces de îndată la drum. Şî Tun o ducea în braţe pe potecile din vârful muntelui; o ducea în braţe mergând pe stânci abrupte; o ducea în braţe trecând prin hăţişuri; trupul lui era plin de răni, dar n-ar fi lăsat nici o crenguţă s-o atingă pe Yu Hua. Au trecut astfel valea in care se afla izvorul cu apă rece şi au ajuns într-o pă­dure de arţari. Picioarele-i tremurau, mâinile-i amorţise­ră, dar nu voia s-o lase din braţe.

          Lacrimile din ochii lui Yu Hua picurau necontenit: Inima-i şoptea: „Şî Tun, Şî Tun, lasă-mă, până acasă mai sunt mii de munţi şi ape şi nu vei putea ajunge purtându-mă în braţe". Şi inima i se frângea de durere că nu poate vorbi. încercând s-o mângâie pe Yu Hua cea de piatră, Şî Tun îi spunea:

          - Chiar dacă te-ai transformat cu adevărat în stană de piatră, nu te voi părăsi.

          Şi ţinând-o în braţe, continua să meargă mai departe. Sub ochii lui, frunzele roşii de arţar cădeau una câte una. Şi deodată, în faţa lui apăru zgripţuroiul. Ca însufleţit de o nouă forţă, Şî Tun apucă sabia cu o mână, iar cu cea­laltă o ţinea strâns pe Yu Hua.

          Zgripţuroiul, care se afla la zece paşi în faţa lui, îi spuse:

          - Flăcăule, inima mea e mai tare decât fierul şi piatra. Niciodată nu m-am lăsat înduioşat de nimic, nici­odată nu m-am recunoscut învins, Dar astăzi, mă recu­nosc învins şi nu voi mai despărţi niciodată un soţ de soţia lui.

          Spunând aceasta, lacrimile îi curgeau pe obraji şi, într-o clipă, se prefăcu într-un arţar înalt pe ale cărui frunze străluceau lacrimile ca nişte perle de rouă. Şi Tun o luă pe Yu Hua în braţe şi o duse sub arţar. Şi atunci ramu­rile arţarului începură să freamăte şi picăturile de rouă căzură pe trupul ei. Deodată, Yu Hua începu să vorbească şi trupu-i deveni la fel de mlădios ca înainte.

          Amândoi încălecară pe cal care zbură peste munţii înalţi ajungând în drumul mare. Şi după puţin timp ajun­seră la căsuţa bătrânei.

          Şi au trăit în dragoste şi învoire multe zile. Se zice că unii oameni au mai văzut acel izvor ciudat, unele fete au mai băut din apa lui roşie, dar când s-au înroşit frunzele arţarului acesta nu s-a mai transformat nicio­dată în zgripţuroi cu faţa roşie, iar fetele nu au mai fost niciodată răpite.

                       

    PASĂREA DE AUR ŞI DUHUL PĂDURII

          Era odată o pădure atât de întinsă, încât dacă intrai în ea nu mai apucai să ieşi zile şi nopţi în şir. In pădure creşteau tot felul de copaci: brazi cu frunză verde tot anul, arţari cu frunză roşie toamna, stejari falnici şi multe alte specii de copaci. Ce să mai vorbim! Dacă ai fi stat să numeri toate speciile, ai fi tot numărat trei zile şi trei nopţi, dar tot n-ai fi terminat. Cel mai bătrân copac din pădurea asta - un dafin - avea crengile răsucite ca un dragon, iar în tulpina lui se afla o scorbură de mărimea unei odăi în care trăia duhul pădurii. Din crengile uscate şi parfumate ale copacului, acesta îşi făcuse pat, din iedera care se căţărase pe copac îşi făcuse perdea la uşă* [*În China este obiceiul de a se aşeza o perdea sau o plasă peste uşă pentru a împiedica pătrunderea ţânţarilor].

          În vremea aceea, departe de pădurea noastră, la mar­ginea unui sătuleţ, era un ulm în care se aşeza din când în când o vrăbiuţă de aur gureşă şi jucăuşă. Alături de co­pac locuiau două familii despărţite între ele numai printr-un gard de zid subţire. În familia din partea de apus a copacului, săracă lipită pământului, trăia Liu Ciuntien cu nevasta şi o bătrână de vreo 80 de ani. În fiecare noapte, la a cincea bătaie**[**Bătăi care indicau timpul], Liu Ciuntien şi nevasta se sculau şi porneau moara de apă să prepare tou fu* [*Brânză din făină de soia]. Ei se mulţumeau cu coaja şi resturile de la soia, jar brânza o vindeau şi cu banii dobândiţi cumpărau hrană pentru bătrână. În familia din partea de răsărit a copacului, fa­milie cu stare, trăia Uang Iufeng cu nevasta şi cu o bătrână de vreo 80 de ani, surdă şi oarbă, care nu putea nici să se dea jos de pe kang** [**Pat de cărămizi care se încălzea pe dedesubt]. Uang Iufeng şi nevasta se ocupau cu strângerea dijmei şi urmărirea datornicilor şi nu aveau altceva de vorbit decât despre bani. Cât despre bătrână, amândoi socoteau că prăpădesc mâncarea pe ea şi-i doreau să moară cât mai repede.

          În anul acela, pe vremea când arborii se îmbrăcau cu frunze verzi-gălbui, bătrâna lui Liu Ciuntien s-a îmbol­năvit de o boală grea. Cei doi erau cuprinşi de îngrijorare şi din toată sărăcia lor au strâns câţiva galbeni pentru leacuri. Liu Ciuntien şi-a vândut şi hainele de pe el, nevastă-sa acul de păr, dar leacurile nu i-au ajutat bătrâ­nei şi aceasta a murit. Liu Ciuntien avea mustrări de cu­get că nu-i putuse dărui bătrânei nici o zi fericită, deşi aceasta, cu mari sacrificii, îl crescuse mare. Îşi simţeau inima de parcă era smulsă din piept şi s-au pornit amân­doi pe plâns.

          In timpul acesta vântul s-a oprit şi a început ploaia. Ramurile s-au aplecat şi Păsărică de aur a văzut şi a auzit totul. înduioşară, şi-a deschis ciocul de parcă ar fi vrut să plângă şi ea şi, nemaiputându-şi stăpâni durerea, a zburat din copac şi s-a pierdut în ploaia măruntă.

          A zburat, a zburat până ce a ajuns la pădurea cea în­tunecată şi s-a aşezat în dafin. Vântul a început să bată şi ploaia s-a oprit. Frunzele copacilor străluceau ca poleite; salcia cea bătrână îşi despuiase coaja albă, dând la iveală verdele fraged. Cucul a început să cânte, cocoşul sălbatic să zboare, dar lacrimile din ochii păsăricii nu se mai uscau. Norii s-au împrăştiat, soarele a răsărit, iarba din pădure strălucea perlată de stropii de rouă, iedera ce se căţărase în copac îşi deschisese florile ca nişte fluturaşi; apa se scurgea picătură cu picătură de pe frunzele ei. Albinele şi fluturii zburau din floare în floare. Păsă­rica cea neastâmpărată, tristă încă, nu s-a putut opri să nu se ducă să ciugulească florile de iederă. Ciugulea, ciu­gulea şi lacrimile îi curgeau. Dar, deodată, florile de ie­deri s-au mişcat şi perdeaua din gura scorburii s-a dat de-o parte. Din scorbură a ieşit un bătrân cu faţa blândă şi o barbă lungă, albă. Părul strălucitor îi cădea peste sprâncene întocmai ca moţul unui cocor. Avea faţa roşie şi ochii jucăuşi ca de copil.

          Era duhul pădurii care i-a spus:

          - Trăiesc în pădurea aceasta de zeci şi sute de ani, dar n-am văzut niciodată a pasăre plângând. Oamenii spun că păsările nu pot plânge. Păsărică, de ce plângi tu oare?

          Iar păsărica a răspuns:

          - Bătrâne duh, am văzut astăzi un lucru care mi-a frânt inima şi atunci cum să nu plâng? Şi i-a povestit cât de sărac era Liu Ciuntien, cum aveau grijă de bătrână, cum bătrâna s-a îmbolnăvit, cum i-au cumpărat leacuri şi cât de îndureraţi au fost când a murit. Apoi, a adăugat: Bătrâne duh, Liu Ciuntien şi nevastă-sa sunt doi oameni nemaipomenit de buni.

          Îngândurat, duhul a răspuns:

          - Păsărică, nu poţi să-ţi dai seama dacă un om e bun numai din atât. Ca să vezi dacă un om e bun sau rău trebuie să-l supui la mai multe încercări.

          Păsărica a negat:

          - Nu, duhule, e aşa cum îţi spun. Du-te să-i vezi şi te vei convinge.

          Duhul s-a prefăcut într-o bătrână neagră şi zbârcită, cu nişte haine petic peste petic, şi a plecat să-i vadă pe cei doi.

          După ce o îngropaseră pe bătrână, Liu Ciuntien şi nevastă-sa se întorseseră acasă şi erau aşa de îndureraţi că nu se atinseseră de mâncare. Ridicând capul, au văzut o bătrână slabă de-o bătea vântul care şedea în uşa lor. Bătrâna le-a cerut ceva de mâncare. Liu Ciuntien i-a adus ce aveau mai bun în casă, iar nevastă-sa şi-a arătat mila faţă de ea întrebând-o dacă nu e ostenită. Bătrâna a răspuns:

          - Sunt singură şi n-am pe nimeni, n-am ce să mă fac, unde oi cădea, acolo oi muri şi eu.

          Văzând-o pe bătrână, Liu Ciuntien şi-a amintit de mama lui care murise şi, gândindu-se că nici bătrâna aceasta n-a avut parte de zile bune, i-a zis:

          - Mătuşică, dacă nu te sperii de sărăcia noastră, ră­mâi la noi.

          Apoi nevasta lui a adăugat:

          - Rămâi în locul bătrânei noastre care a murit. Bătrâna s-a învoit să rămână la ei.

          Liu Ciuntien şi nevastă-sa se purtau cu bătrâna cum nu se poate mai bine. Ei ziceau de multe ori:

          - Bătrânii şi copii sunt la fel, trebuie feriţi de greu­tăţi. Bătrâna, văzând cum cei doi se zbat cu tot felul de greutăţi, ziua şi noaptea, n-a mai vrut să stea cu mâinile în sân şi-i ajuta să facă tou fu. Tinerii, de câte ori se aşezau la masă, o lăsau întâi pe bătrână să se sature. Nevasta îi spunea bărbatului fără să afle bătrâna:

          - Bătrânii îşi trag puterea din mâncare. Noi, ăştia mai tineri, mai putem răbda de foame.

          Cei trei se zbăteau în mari greutăţi, dar se înţelegeau de minune.

          A trecut un an, au trecut doi, Liu Ciuntien şi soţia lui se simţeau din ce în ce mai legaţi de bătrână. Cel de-ai treilea an era pe sfârşite când bătrâna i-a chemat pe cei doi şi le-a spus:

          - Copii, astăzi trebuie să plec.

          Tinerii nu se gândiseră niciodată că s-ar putea în­tâmpla una ca asta şi au început să se văicărească:

          - Măicuţă, măicuţă, spune-ne cu ce am greşit faţă de tine, sau suntem prea săraci? Cu ce te-am supărat, de vrei să pleci?

          Bătrâna a dat din cap şi le-a răspuns:

          - Nu mai vorbiţi prostii, copii! Alături de voi, zilele amare mi se par ca mierea. Supărată să fiu şi alături de voi îmi găsesc liniştea. Dar, copii, nu pot să mai rămân la voi şi astăzi va trebui să plec.

          Liu Ciuntien a mai încercat o dată s-o oprească:

          - Măicuţă, dacă pleci, casa noastră va fi goală. Spu­ne-ne cel puţin unde să te căutăm.

          Cu lacrimi în ochi, nevasta acestuia a spus:

          - De trei ani de zile am trecut împreună şi binele si răul. Acum, dacă pleci, noi ce-o să ne facem?

          Bătrâna s-a gândit ce s-a gândit şi a zis:

          - Copiii mei, eu oricum trebuie să plec. Aduceţi-mi o bucată de pământ de la rădăcina copacului şi vă voi face un chip ca al meu. Atunci când vă va fi dor de mine, să priviţi chipul.

          Văzând că nu mai au cum s-o oprească pe bătrână, au săpat la rădăcina copacului şi au scos o bucată de pământ moale pe care i-au dat-o acesteia. Bătrâna a în­ceput s-o frământe murmurând: „Am stat trei ani în casa lui Liu Ciuntien. N-am ce să le las drept amintire decât o păpuşă de lut care să scuipe galbeni".

          Bătrâna s-a făcut nevăzută, iar păpuşa a început să scuipe bani. Abia atunci au înţeles ei că bătrâna fusese un duh. Viaţa în casa lor a devenit din ce în ce mai în­destulătoare. Vecinii de la răsărit au început să se mire. înainte, socotind că familia lui Liu Ciuntien e prea să­racă, n-au catadicsit să le facă vreo vizită. Acum, însă, din te miri ce găseau motiv să-i viziteze. Într-o zi, după ce iscodiseră cu privirea peste tot, au dat cu ochii de păpuşa de lut care scuipa bani. Curioşi, au întrebat:

          - De unde aveţi minunea asta?

          Liu Ciuntien, care nu minţea niciodată, i-a spus tot adevărul. Uang Iufeng s-a întors acasă şi împreună cu nevasta au luat o frânghie şi au spânzurat-o pe bătrâna lor Acum erau fericiţi că au o gură mai puţin la masă şi că în curând vor avea şi ei o păpuşă de lut. S-au aşe­zat în curte şi au început să jelească. Dar erau aşa de pre­făcuţi că a început să bată vântul care le lua cuvintele, iar soarele s-a îngălbenit de mânie. Păsărica din dafin văzuse şi auzise tot. Supărată, şi-a deschis ciocul şi, nemaivrând să asculte plânsetul prefăcut, a zburat din co­pac drept către duhul pădurii.

          Vântul bătea din ce în ce mai tare şi păsărica abia mai putea să zboare. Cu greu a ajuns la dafin şi s-a aşe­zat pe o crenguţă, dar vântul a zvârlit-o şi păsărica a început din nou să zboare. Apoi s-a prins din nou de o ramură, dar vântul a frânt ramura şi a smuls penele păsăricii. A încercat să se agaţe de iedera din copac, dar şi aceasta îşi strânsese ramurile. Vântul a aruncat-o dintr-o parte în alta, apoi, deodată, a simţit că a căzut, dar nu avea nici o durere; o prinsese în braţe duhul pădurii. Cu blândeţe, duhul a certat-o:

          - Păsărică, de ce zbori pe vântul ăsta? Ce treabă grabnică te-a trimis la mine? Ştii bine că i-am făcut fe­riciţi pe cei doi tineri cumsecade. Acum ce mai vrei?

          În grabă mare păsărica a spus:

          - Bătrâne duh, sunt supărată de nu-mi văd capul. Am venit într-un suflet să-ţi spun ce am mai văzut, şi când vei afla n-ai să mă mai cerţi. Şi i-a spus tot ce mai văzuse şi ce mai auzise.

          Tăcut, bătrânul a încruntat din sprâncene ca şi când ar fi plănuit ceva, apoi, într-un târziu a spus:

          - Orice ai spune, păsărică, eu nu pot să cred că în lume există asemenea oameni.

          - Dacă nu mă crezi, du-te şi-ai să vezi cât sunt de răi şi de lacomi.

          Duhul a făcut o mişcare şi s-a prefăcut iarăşi într-o bătrână slabă şi peticită. Apoi a spus:

          - Uite, păsărica, mă duc să văd.

          Uang Iufeng şi nevastă-sa, după ce-şi îngropaseră mama, aşteptau să se ivească bătrâna sfântă şi ba mai vărsau o lacrimă, ba îşi mai aruncau privirea pe drum, în aşteptarea bătrînei. Dintr-o dată a apărut din mij­locul unei vântoase o bătrână care s-a oprit în dreptul porţii lor.

          Nevasta lui Uang Iufeng tocmai se pregătea s-o alunge când acesta a oprit-o amintindu-şi că păpuşa de lut care scuipa galbeni din casa lui Liu Ciuntien semăna leit tu această bătrână. El i-a spus:

          - Bătrânico sfântă, vino în casă la noi şi ai să pri­meşti mâncare mai bună decât în casa lui Liu Ciuntien. Bătrâna a dat din cap şi a răspuns:

          - Nu sunt o bătrână sfântă cum îţi închipui, sunt o biată bătrână săracă, fă-ţi pomană cu mine şi dă-mi un castron de orez să-mi potolesc foamea.

          Nevasta lui Uang Iufeng a intrat în casă să aducă mâncarea mormăind: ,,De unde naiba s-a mai ivit şi pa­costea asta de bătrână pe care acum trebuie să o tratăm ca pe o sfântă?" Şi a început să caute până a găsit nişte orez care era pregătit pentru porci şi i l-a dat bătrânei.

          Uang Iufeng a zis:

          - Bătrânico, la vârsta asta n-ar trebui să mai umbli.

          Iar bătrâna a răspuns:

          - N-am pe nimeni pe lume, ce să fac? Unde oi cădea, acolo oi muri şi gata.

          Auzind spusele bătrânei, Uang Iufeng s-a bucurat nespus, găsind în ele asemănare cu răspunsul dat lui Liu Ciuntien, apoi plin de sine a adăugat:

          - In casa noastră avem destule camere, rămâi să locuieşti la noi.

          Fără să scoată o vorbă, bătrâna a intrat în curte cu Uang Iufeng. Era ora mesei şi-n fiecare zi la această oră cei doi se ospătau în toată legea. Au dus-o pe bătrână într-o cameră goală, iar ei s-au aşezat la ospăţ, apoi i-au dus şi bătrânei ce mai rămăsese de la masa lor.

          Astfel a mâncat bătrâna prima masă. La fel şi cea de-a doua. Cei doi aşteptau cu nerăbdare. Nevasta lui Uang i-a spus acestuia:

          - Vezi să n-o hrănim degeaba pe amărâta asta de bătrână.

          Uang Iufeng s-a gândit ce s-a gândit, apoi bătând din palme a zis:

          - Bun, m-am gândit la ceva!

          Auzind despre ce este vorba, nevastă-sa s-a bucurat. Apoi s-au furişat în camera bătrânei. Bătrâna adormise deja, dar ei au trezit-o şi i-au spus:

          - Bătrânico, dacă într-adevăr eşti bătrâna sfântă pe care o aşteptam, fă-ne un om de lut care să scuipe bani şi vom avea grijă de tine trei ani.

          Speriată, bătrâna s-a trezit şi n-a scos nici un cuvânt. De ciudă, nevasta lui Uang Iufeng a început să ţipe:

          - Ţi-am spus că este o nenorocită de bătrână, dă-o afară îndată!

          Bătrâna nu s-a speriat şi râzând le-a zis:

          - E timpul să plec, du-te şi adu-mi nişte lut de sub copac, că n-o să ne mai vedem, şi vreau să. vă las o amintire.

          Bucuroşi, cei doi au alergat şi au adus lut, iar bă­trâna a modelat o figură zicând:

          - Am locuit aici până la miezul nopţii, iar acum la plecare le dăruiesc figura de lut pe care o va chema Viespea. Şi s-a făcut nevăzută.

          Figura semăna şi cu Uang Iufeng şi cu nevasta lui. Când a deschis gura, a ieşit o viespe lungă de trei de­gete care a început să bâzâie prin cameră. Viespea i-a înţepat pe cei doi şi pe faţă şi pe trup, încât se tăvăleau pe jos de durere. Şi i-a înţepat, şi i-a înţepat până ce tot trupul li s-a umplut de umflături, iar ei se rugau de ier­tare şi se tăvăleau şi poate s-or mai tăvăli şi astăzi.

DUHUL FRUCTULUI DE GINKGO

  Munţii Ţin se întind culme după culme, creastă după creastă, cu prăpăstii adânci şi vârfuri înalte. Cândva fu­seseră acoperiţi cu păduri seculare în care mişunau tot felul de animale sălbatice. Oamenii care locuiau aici trăiau fie din culesul ierburilor de leac, fie din arsul cărbunilor.

 Trăia aici un flăcău înalt şi voinic ce se numea Şî Ming şi care se îndeletnicea cu arsul cărbunilor. El ştia tot felul de cântece din gură şi din fluier care înduioşau ini­mile oamenilor. Şî Ming mai avea doi tovarăşi, oameni la casele lor, cu neveste şi copii.

 Într-o zi, Şî Ming şi tovarăşii lui au plecat să ardă cărbune pe alt munte. Au ajuns ei într-o poieniţă cu iarbă verde şi mătăsoasă, presărată cu bujori sălbatici, roşii ca focul, cu brazi încărcaţi cu perle de rouă. Toate acestea l-au înduioşat pe băiat care a început să cânte. În mijlocul cântului i s-a părut aşa, ca şi când cineva ar cânta o dată cu el. S-a oprit din cântat şi s-a uitat în toate părţile. La urechea lui a ajuns un viers minunat care nu semăna nici cu ecoul munţilor, nici cu ecoul pă­durii; semăna mai degrabă cu vocea unei femei. Viersul l-a fermecat pe Şî Ming într-atât încât n-a mai putut să facă nici o mişcare. Cum a încetat cântul, a sărit în picioare, s-a urcat pe o piatră să se uite în partea de unde-l auzise. Pe muntele Ţin pluteşte mereu ceaţă ca şi norii pe cer. În ziua aceea, o ceaţă albă şi deasă curgea ca o apă spre el şi cât ai clipi din ochi, ceaţa l-a cuprins.

 Proverbul spune: „Dacă nu bate vântul de primăvară nu încolţeşte iarba". Cântul făcuse să încolţească dragos­tea în inima lui Şî Ming. Nu putea să uite nicicum cân­tecul care răsunase mai duios decât viersul unei păsări; în fiecare zi visa s-o întâlnească pe fata care-l cântase. A trecut vara, a venit toamna şi după toamnă a venit iarna; brazii s-au încărcat de zăpadă dar Şî Ming n-a în­tâlnit nici urmă de fată.

 De Anul Nou, Şî Ming era tot singur şi trist. Fiind bun la inimă din fire, de sărbători le-a spus tovarăşilor săi să se ducă acasă, iar el a rămas să păzească singur cărbunele. Tovarăşii lui s-au învoit bucuroşi.

 În ajun de Anul Nou, când toate familiile petrec, Şî Ming şi-a luat fluierul, s-a dus în colibă şi a început să cânte. A cântat, a cântat, până ce vântul s-a oprit. Atunci a simţit cum se deschide încet uşa colibei.

  O fecioară îmbrăcată în alb din cap până în picioare a intrat în colibă. Avea faţa rotundă, părul ca abanosul îi era prins în cozi. Mirat şi totodată bucuros, băiatul s-a oprit din cântat.

  Fata a zâmbit şi uitându-se în toate părţile a spus cu blândeţe:

   - Sunt din satul Şan Iang* [în traducere: Soarele din faţa muntelui] şi fiind în trecere pe aici am auzit cântându-se din fluier. Dar tu de ce nu faci ţiao ţe** [**Colţunaşi cu carne, mâncare foarte răspândită în China, care se pregăteşte la sărbători] de Anul Nou?

 Şî Ming parcă s-a trezit din vis, a început să se bâl­bâie şi n-a ştiut ce să răspundă. Râzând, fata l-a rugat:

  - Cântă mai departe, că-ţi fac eu ţiao ţe!

 Şi zicând aceasta a început să frământe aluatul.

 Băiatul ar fi vrut s-o întrebe dacă ea este aceea care-l vrăjise cu cântecul în acea zi. Când îşi făcuse curaj să întrebe, fata l-a întrerupt:

 - Hai, cântă, şi să ştii că viersul tău e minunat! Băiatul a început să cânte şi cu cât cânta, cu atât ar mai fi cântat, iar fata cu cât asculta, cu atât ar mai fi ascultat. Aşa a ţinut-o până la revărsatul zorilor. Atunci i-a dat să mănânce ţiao ţe, şi când acesta a poftit-o şi pe ea, fata a zâmbit şi i-a spus:

  - E târziu, eu trebuie să plec. Nu care cumva să vii să mă cauţi acasă. Tata nu ştie că am fost aici..

  Apoi a deschis uşa şi a plecat. Băiatul s-a uitat după ea până nu s-a mai văzut, apoi a intrat în colibă.

 Au trecut sărbătorile şi s-au întors cei doi tovarăşi. Prima vorbă a lui Şî Ming a fost să-i întrebe unde se află satul Şan Iang. Cei doi au spus că în viaţa lor n-au auzit de numele unui asemenea sat. Întristat, Şî Ming şi-a văzut de treabă.

 Nu le-a spus celor doi de venirea fetei, temându-se că aceasta nu vrea să se afle de venirea ei.

 Seara, când se ducea să aducă apă, văzând cum luna se oglindeşte în pârâu, îşi zicea: „Nu trebuie să mă mai gândesc la ea. E ca şi când aş vrea luna din fundul apei. Unde să mă duc s-o caut?"

 Privind cu tristeţe bujorii roşii care înfloriseră lângă coliba lui, îşi zicea: „Nu trebuie să mă mai gândesc la ea, nu ştiu nici măcar cum o cheamă. E ca şi când aş căuta să prind vântul sau umbra!" Dar oricât îşi porun­cea, gândul lui era mereu la fată.

 Aşa a trecut primăvara şi a venit vara. într-o zi, ducându-se la locul unde auzise cântecul cu un an mai îna­inte, deodată s-a pornit o vijelie şi o ploaie care a aco­perit totul. Se înserase şi băiatul era îngrijorat, când a auzit că-l strigă cineva. Întoarse capul şi rămase uimit văzând în spatele lui fata din seara de Ajun. Aceasta i-a zis:

 - Pe munte sunt şerpi veninoşi. Am vorbit cu bu­nicul, aşa că dormi noaptea asta la noi.

 Plin de bucurie, băiatul s-a învoit. Şi au plecat amân­doi. Se întunecase de-a binelea şi copacii păreau uriaşi Băiatul era din ce în ce mai mirat cum se face că atâţia ani, de când lucra în pădure, nu văzuse drumul pe care mergeau. După o bucată de drum, a zărit nişte luminiţe. Când s-au apropiat a văzut o cetate înconjurată cu un zid înalt. Intrând, un bătrân l-a întâmpinat căl­duros şi i-a spus fetei:

 - Pai Ni, du-te şi pregăteşte ceva de mâncare pen­tru drumeţ!

 Şi fata a plecat.

 După câteva întrebări, dând din cap, bătrânul i-a spus:

  - Să nu crezi că nu te cunosc. Eu îl ştiu foarte bine şi pe străbunicul tău.

 Băiatul a rămas uimit, căci ştia că străbunicul lui murise de mult, aşa încât se gândea că bătrânul trebuie să aibă câteva sute de ani.

  Bătrânul a vrut să mai spună ceva, dar din camera de alături s-a auzit cântând. Era aceeaşi voce care-l fermecase şi băiatul şi-a dat seama că aceasta e fata care-l fermecase. S-a bucurat nespus şi dacă n-ar fi fost bătrâ­nul ar fi fugit într-un suflet la ea.

   Bătrânul a văzut cum stau lucrurile şi râzând în ho­hote i-a spus:

  - Nepoata asta a mea nu mi-a vorbit niciodată de nimeni, dar în ultimul timp îmi vorbeşte mereu de tine. De aceea, într-adins am vrut să te aducă azi aici.

   Cum a terminat de vorbit a intrat şi fata cu o tava cu ceai şi mâncare. A pus tava jos şi s-a oprit lângă băiat. Bătrânul s-a uitat şi la unul şi la altul, apoi râzând le-a spus:

   - N-am decât fata asta. Dacă vă plăceţi, socotiţi că eu v-am şi dat binecuvântarea.

 Tinerii s-au uitat îndelung unul la altul, apoi au plecat capetele. După obicei, bătrânul a sfătuit-o pe fată să aibă grijă de băiat şi s-a dus în camera lui.

  În noaptea aceea, Şî Ming şi Pai Ni s-au căsătorit.

  A doua zi, Şî Ming şi-a amintit de prima lor întâlnire şi i-a zis fetei:

 - De ce mi-ai spus că eşti din satul Şan Iang? Râzând, fata i-a răspuns:

  - Nu te-am minţit deloc. Hai afară şi ai să vezi că soarele e în faţa muntelui.

   Amândoi au ieşit afară şi, într-adevăr, aşa era.

  Soarele răsărise în faţa muntelui şi aurea cu razele lui frunzele şi crengile copacilor. Iarba şi florile păreau şi ele aurii. Tinerii au început să zburde şi peste puţin timp pe munte s-a auzit cântecul lor minunat.

   Erau aşa de fericiţi încât nu au simţit cum a trecut o săptămână. într-o zi, băiatul i-a spus fetei:

   - Trebuie să mă duc acasă, să le dau de ştire tovară­şilor mei, care or fi îngrijoraţi.

  - N-am nimic împotrivă să te duci, dar când te vei întoarce?

  - Am să stau trei zile acasă. În 15 ale lunii mă întorc. Bucuroasă, fata i-a spus:

  - În seara zilei de 15 vin să te iau.

 Pai Ni a plecat şi ea să-l conducă şi amândoi s-au îndreptat pe drumul cunoscut. Ajungând la locul unde se întâlniseră, fata i-a zis:

  - Când te înapoiezi, să mă aştepţi aici, am să vin să te iau. Orice ar fi, să nu faci decât cum ţi-am spus!

  Şi-au dat mâna şi s-au despărţit. După puţin timp, băiatul a ajuns la colibă.

  Aici le-a povestit tovarăşilor săi tot ce i s-a întâmplat. Au petrecut împreună două zile, iar în dimineaţa zilei a treia, Şî Ming simţea că trebuie să plece să se întâl­nească cu fata. Nu trecuseră decât două zile, dar lui i se părea că trecuse un an. Plănuia să se întoarcă mai devreme şi le-a făgăduit tovarăşilor săi să vină din când în când să-i vadă.

 După ce a mâncat, a plecat. Ajungând la locul întâl­nirii, s-a oprit. Fata-i spusese că va veni spre seară, iar acum era mai devreme. Şî Ming nu mai avea răbdare să aştepte şi socotind că ştie drumul, a plecat în întâmpi­narea fetei. Mergea şi se gândea. Trecând muntele, s-a trezit în faţa unei păduri întunecate prin care nu se vedea nici o potecuţă. Drumul cel larg dispăruse. Atunci şi-a zis că a greşit drumul, cu toate că ţinea bine minte că tot pe acolo trecuse la venire. Nemaiţinând seama de nimic, a pornit prin pădure. Dar pădurea era aşa de deasă că a trebuit să facă multe ocolişuri. A trecut prin poieniţe cu iarba ca un covor, printre flori până la brâu. A trecut nu ştiu câţi munţi şi câte văi, dar tot nu a găsit casa unde locuia Pai Ni. S-a înserat, soarele a apus şi pădurea a început să se întunece. Nu se mai vedea nimic. Atunci a început să se mustre că n-a ascultat de sfatul fetei. S-a uitat în stânga şi-n dreapta şi deodată a văzut o luminiţă. A pornit într-un suflet spre ea şi de ce mer­gea, de ce pădurea se rărea şi luminiţa se vedea tot mai aproape. într-o clipă, băiatul a ajuns lângă ea.

   A văzut atunci o colibă de piatră fără uşă, lângă care stătea un bătrân. Şî Ming l-a întrebat:

    - Bătrâne, nu ştii cumva unde-i casa lui Pai Ni?

  - Eu sunt străbunicul lui Pai Ni, ce, nu mă mai cunoşti? Ne-am mutat aici.

    Şî Ming n-a crezut, dar bătrânul a spus din nou:

    - Dacă nu mă crezi, vino cu mine în casă, acolo e şi Pai Ni.

   Băiatul pe jumătate credea, pe jumătate nu credea, dar s-a luat după bătrân şi a intrat în casă. Casa nu avea decât o singură încăpere şi cu cât mergeau cu atât părea mai adâncă şi devenea mai întunecoasă, de parcă se aflau într-o peşteră. La un timp a simţit şi un miros greu şi a început să se întrebe cum de poate locui Pai Ni aici. Atunci şi-a dat seama că nu-i a bună, a vrut să se întoarcă, dar n-a apucat să facă nici un pas că bătrânul şi-a pipăit faţa şi deodată s-a prefăcut într-un şarpe ve­ninos care s-a încolăcit în jurul lui. Ochii şarpelui aruncau scântei verzi şi luminau totul în jur; alături de el mai erau doi şerpi negri. Şarpele cel mare a spus:

 - Nici să nu-ţi treacă prin cap c-ai să mai scapi! Şî Ming fierbea de ciudă, dar nu putea să facă nici o mişcare. Şarpele cel mare le-a spus celor doi şerpi negri:

   - Fugiţi degrabă la gura peşterii, nu care cumva să intre duhul fructului de ginkgo să ni-l răpească!

   Iar aceştia au alunecat spre gura peşterii.

 Şî Ming habar n-avea cine e duhul fructului de ginkgo. Inima lui era plină de păreri de rău că n-a ascultat pe Pai Ni şi poate chiar în clipa aceea ea stătea şi-l aştepta.

  Într-adevăr, Pai Ni îl aştepta la locul stabilit. A aştep­tat ce a aşteptat şi, văzând că Şî Ming nu mai vine, îngri­jorarea i s-a strecurat în inimă. S-a aplecat, a desenat un cerc pe pământ, iar cercul a început să strălucească din ce în ce mai tare. Pai Ni s-a uitat în cerc şi a văzut tot ce se întâmpla în peşteră. Şarpele cel mare începuse să-i sugă sângele lui Şî Ming care leşinase. Pai Ni a scrâşnit din dinţi, faţa i s-a albit. Întinzând mâna spre copaci, aceştia s-au dat la o parte, şi s-a ivit drumul cel larg. Apoi, într-o clipă, a fost în faţa bunicului, spunându-i

  - Bunicule, dă-mi sabia fermecată! Bătrânul a întrebat-o:

     - Ce-i cu tine, copilă?

     Şi mai furioasă, fata a răspuns:

    - Bunicule, nu mai întreba nimic şi dă-mi degrabă sabia! Şarpele cel veninos vrea să-l omoare pe Şî Ming!

     Speriat, bătrânul a rugat-o:

     - Copilă dragă, nu te duce. Şarpele cel veninos mai are două ajutoare şi te vor răpune.

     Fata era aşa de încordată că-i curgeau lacrimile:

     - Bunicule, orice ar fi, eu mă duc să-l scap. Auzind acestea, bătrânul a oftat şi i-a dat sabia.

    Cu sabia în mână, fata a zburat ca vântul la peştera şerpilor. Era un întuneric să-l tai cu cuţitul. Fata şi-a tăiat pârul cu sabia şi l-a aruncat în gura peşterii. Părul s-a prefăcut într-o grămadă de vreascuri. A luat apoi două pietre pe care le-a lovit până ce s-a aprins o scânteie şi a aruncat-o peste ele. Scânteia a aprins vreascurile şi după ce fata a suflat de câteva ori flăcările s-au înălţat. Prinşi de foc, cei doi şerpi negri n-au mai apucat să fugă şi s-au făcut scrum. Focul se întindea din ce în ce mai mult. Şarpele cel veninos s-a oprit din supt sânge şi a fugit spre gura peşterii. Când a dat cu ochii de fată, a început să scuipe venin. Apoi, când a mişcat din coadă o dată, praf a făcut pietrele de sub el. Fata curajoasă s-a tras într-o parte, a sărit în spatele şarpelui şi ridicând sabia fermecată i-a tăiat gâtui. Apoi s-a avântat în peşteră prin foc. Dar focul n-o atingea. Fumul o orbea, iar lacrimile-i acopereau ochii. Ea răbda totul cu gândul să-l scape pe Şî Ming. L-a scos din peşteră, dar el nu mai putea s-o vadă. Faţa-i privea şi simţea cum i se sfarmă inima în piept. Îndurerată, şoptea:

   - Şî Ming, cât am dorit să fiu cu tine, cât am dorit să cânt împreună cu tine!

   Dar orice ar fi spus, Şî Ming n-o mai auzea, oricât de tristă ar fi fost, Şî Ming n-o mai vedea.

  În vremea aceasta a ajuns la peşteră şi bătrânul care i-a spus fetei:

   - Ai omorât şarpele cel veninos şi cu asta socoteşte că l-ai răzbunat pe Şî Ming. Nu mai fi tristă, Pai Ni, ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă.

  Fata a dat din cap şi din gură a scuipat o biluţă verde, strălucitoare ca o perlă. Speriat, bătrânul a strigat:

   - Copilă, aceasta e rădăcina vieţii tale şi nu trebuie s-o dai. Fără ea, tu nu mai poţi fi ceea ce eşti. Vara vei fi bătută de ploi, iarna îngropată de nămeţi. Doar ai cu­noscut gustul vântului şi ploii, vrei să le simţi din nou? Fata l-a rugat cu blândeţe:

    - Sloboade-mă să-i dau lui rădăcina vieţii mele!

   Şi zicând aceasta, faţa ei s-a înnegrit, pielea i s-a în­tărit, mâinile i s-au prefăcut în două crengi groase, capul i s-a prefăcut într-un arbore înalt şi golaş, fără ramuri unduioase, fără frunze verzi.

  Bătrânul a vârât perla în gura băiatului care a căpătat îndată culoare la faţă şi s-a ridicat în picioare. Trezindu-se, Şî Ming nu ştia ce se întâmplase cu el. Bătrânul plângea şi arăta spre arborele despuiat:

   - Copile, aceasta e Pai Ni! Noi suntem duhuri ale arborelui ginkgo. Spre a te scăpa, ea şi-a tăiat părul şi ţi-a dat rădăcina vieţii ei, iar acum nu va mai putea să-şi ia înfăţişarea dinainte.

    Nimeni nu poate să-şi închipuie durerea lui Şî Ming, tristeţea lui. Lacrimile îi curgeau, durerea îi îneca gla­sul. A spus numai atât:

    - Am să stau lângă ea toată viaţa, toată viaţa am să-i cânt cântece de munte.

   Într-adevăr, Şî Ming nu s-a mai întors la tovarăşii săi şi de lângă arborele golaş de ginkgo se auzeau tot timpul cântece de munte sau răsuna un viers din fluier. Poves­tea spune că Şî Ming s-a prefăcut în spirit şi că după o sută de ani ramurile copacului vor înverzi şi atunci Pai Ni se va preface din nou într-o femeie mult mai fru­moasă decât înainte.

TRAISTA CU MINUNI

          Pe muntele Ţin creşteau mii de soiuri de flori par­fumate şi ierburi din care se făceau tot atâtea feluri de leacuri. Acolo era un sat cu 99 de familii care aveau 99 de vaci. Şi în acest sat trăia un fecioraş de vreo 14-15 ani, pe nume Ta Tou, care cum se crăpa de ziua ieşea în drum şi începea să plesnească din bici. La auzul pocniturilor, cele 99 de vaci ieşeau singure din ogrăzi si  se strângeau în jurul lui, iar băiatul le mâna la pă­şune. Trecând prin văi şi căţărându-se pe povârnişuri, Ta Tou îşi ducea cireada să pască cea mai bună iarbă, să bea cea mai bună apă. Vacile lui erau grase de ples­neau şi pielea le strălucea de parcă ar fi fost de aur. Într-o zi de vară, pe vremea de arşiţă, când vacile se odihneau la umbra copacilor, băiatul a făcut numărătoarea şi a văzut că în loc de 99, are 100 de vaci. A numărat încă o dată şi încă o dată, dar tot 100 de vaci îi ieşeau. A intrat la bănuială, mai ales că în împrejurimi nu mai era nici o vacă şi nici nu văzuse când venise în cireadă vaca străină. Timp de trei zile în cireada băiatului au fost 100 de vaci. A patra zi, când Ta Tou era, ca de obicei, cu vacile la păşune, a văzut venind spre el un bătrân cu sprâncenele şi barba albe ca zăpada. În spate ducea o traistă, iar în mână avea un bici. Când s-a apropiat de băiat, l-a întrebat:

          - Flăcăule, mi-am pierdut vaca, n-ai văzut-o tu cumva?

          Ta Tou a răspuns:

          - Cu trei zile în urmă, în cireada mea a apărut o vacă în plus. Du-te şi vezi dacă e a ta.

          Bătrânul a intrat în cireadă şi a ieşit trăgând o vacă de coarne.

          Băiatul i-a spus:

          - Dacă e a ta, ia-o!

       Bătrânul a mângâiat vaca şi pe loc pielea acesteia a început să strălucească, iar coarnele i s-au poleit cu aur. Apoi a încălecat pe ea şi a plecat. După câţiva paşi s-a oprit, s-a întors către băiat şi i-a spus:

          - Băiete, nu ai nici o dorinţă?

          Ta Tou s-a gândit ce s-a gândit, apoi a răspuns:

          - Ceea ce doresc eu nu poţi tu să îndeplineşti, moşnege.

          Îşi amintise că fusese odată într-un sat mai înde­părtat unde văzuse o mulţime de copii care citeau din cărţi şi i-a povestit acest lucru bătrânului.

          Bătrânul a zâmbit, şi-a dat jos traista de pe umeri şi scuturând-o i-a zis:

          - Spune, flăcăiaşule, ce vrei, că-n traista mea se gă­seşte orice!

          Uitându-se la traista aceea goală şi necrezând spusele bătrânului, băiatul a râs:

          - Dacă ai, dă-mi o carte!

          Bătrânul şi-a vârât mâna în traistă, a scos o carte şi i-a aruncat-o.

          Fericit, băiatul a luat cartea cu scoarţe roşii de mă­tase şi a început s-o răsfoiască. Când şi-a ridicat capul, bătrânul dispăruse.

          Ta Tou avea acum o carte şi, deşi ştia numele a mii de ierburi şi de flori, nu ştia să citească. Cine să-l înveţe să citească? A socotit pe degete toţi oamenii din sat: erau bătrâni care ştiau să povestească mii de poveşti, fete care ştiau să cânte mii de cântece, dar nu era nimeni care să ştie carte. Atunci Ta Tou s-a hotărât să înveţe carte singur. A ars o rămurică şi cu tăciunele de la ea a în­ceput să scrie pe pietre. A scris aşa până s-a lăsat noap­tea. Deschizând cartea, literele luminau încât băiatului nu-i mai trebuia lampă. Cartea lumina muntele, copacii, florile. In noaptea aceea, când învăţa mai cu râvnă din carte, s-a apropiat de el o fecioară mlădie, dichisită ne­voie mare. Fără să spună un cuvânt, fata şi-a aşezat ală­turi de el. Băiatul s-a uitat la ea cu uimire, iar fata îl privea cu ochii-i mari, în tăcere. A aşteptat ce a aşteptat şi văzând că fata nu pleacă, i-a zis:

          - Pleacă, te rog, nu mă împiedica să învăţ! Cu blândeţe, fata a spus:

          - Dar nu te împiedic deloc. Ţi-e teamă că mă uit cum scrii?

          Fără să mai scoată un cuvânt, băiatul şi-a văzut îna­inte de treabă. După un timp şi-a ridicat capul. Fata se afla tot acolo. Aceasta i-a zâmbit şi i-a spus:

          - Ai aşezat cartea cu scrisul în jos, nu ştii să citeşti? Ruşinându-se, Ta Tou a răspuns:

          - Eu nu ştiu carte, dar tu ştii?

          -Aşa, puţin ştiu şi eu. Băiatul, neîncrezător i-a dat cartea:

          - Dacă ştii, citeşte să aud şi eu! Fata a început să citească.

          Ta Tou, plin de bucurie, a rugat-o:

          - Surioară, fii bună şi învaţă-mă şi pe mine! Mişcată, fata s-a oprit din citit, apoi a început să-l înveţe pe Ta Tou.

          Băiatul îşi vâra în cap cu repeziciune tot ce-i spunea fata. Au învăţat până ce au început să se reverse zorile. Când stelele au început să se stingă de pe cer, când pă­sările au început să ciripească în copaci, fata s-a ridicat de îndată, a privit băiatul, a privit cartea, a oftat din adânc şi, fără să spună un cuvânt, a plecat.

          Ta Tou se simţea ca un înfometat ce a căpătat de mâncare, ca un însetat ce a căpătat de băut. A doua zi, după ce a păscut vacile, când s-a lăsat înserarea şi licu­ricii au început să strălucească, Ta Tou a rămas în aştep­tarea fetei. Luna se ridicase de mult pe bolta cerului şi băiatul se temea că fata n-o să mai vină. După un timp de aşteptare, a deschis cartea şi literele au luminat din nou totul în jur. Şi iată că fata a venit.

          Bucuros, băiatul i-a spus:

          - Azi de ce ai venit atât de târziu? Mi s-a urât aşteptându-te.

          Râzând, fata s-a aşezat lângă el şi l-a învăţat să ci­tească până s-a luminat de ziuă, când, încruntând din sprâncene, s-a ridicat şi a plecat. A treia zi, fata a venit şi mai târziu, aşa că n-a apucat să-l înveţe decât foarte puţin, că păsările au început să cânte şi s-a revărsat de ziuă. S-a uitat la băiat şi cu durere a spus:

          - Mâine-seară n-am să pot veni. Îngrijorat, băiatul a zis:

          - Te respect ca pe o învăţătoare, te iubesc ca pe o soră, te rog, învaţă-mă până la sfârşit! Dacă te temi că-i drumul greu, vin eu la tine.

          Auzindu-l, fetei i se frângea inima şi ochii îi înotau în lacrimi. Oftând, i-a spus:

          - Nu că nu aş vrea să te învăţ, nu că ar fi drumul greu. De când eram copilă mă aflu în mâinile vrăjitoarei care stă la miazănoapte de Muntele Ridichii de Aur. Ea m-a trimis să-ţi fur cartea vrăjită, dar n-am inima s-o fac.

          Ta Tou a întrebat-o:

          - De ce nu fugi de la zgripţuroaică?

          Cu ochii plini de lacrimi, fata i-a răspuns:

          - Chiar şi la capătul lumii de m-aş duce, tot m-ar găsi! Se apropia răsăritul soarelui şi în grabă mare fata a plecat spre miază-noapte şi după câteva clipe nu s-a mai văzut.

          A patra noapte, fata n-a mai venit. Ta Tou era nespus de mâhnit. Tot timpul se uita în partea unde plecase fata, dar nu vedea decât munţii înalţi şi pădurea. În zilele următoare, flăcăul împreună cu cireada lui s-au apropiat din ce în ce mai mult de peştera vrăjitoarei, dar tare se mai temea.

          Într-o zi, tocmai se uita spre miazănoapte, când a văzut două lumini ciudate: una albă, alta roşie, care stră­luceau de-ţi luau ochii. Ta Tou văzuse de multe ori cum strălucesc stelele căzătoare, dar ceea ce vedea acum stră­lucea mai puternic decât orice stea. Şi apoi era ziua în amiaza mare. Tot uitându-se aşa, a văzut că luminile nu erau prea departe şi o hotărât să se ducă până la ele.

          A mers el ce a mers, până a dat de un arbore cu ramurile întortocheate care creştea într-o crăpătura a muntelui. Pe una dintre crenguţele copacului se afla un merişor de aur şi pe alta, un merişor de argint care răspândea o lumină aurie şi una argintie. Ta Tou s-a urcat pe o piatră şi le-a smuls. Dar cele două merişoare s-au sfărâmat în bucăţele în mâinile lui. Muntele s-a clă­tinat şi, uitându-se în jurul său, băiatul a văzut că nu mai era pe piatra pe care se urcase. In dreapta lui se afla un munte de aur şi în stânga lui, un munte de argint care sclipeau de-ţi luau ochii. Făcându-şi curaj, băiatul a pornit-o înainte şi după puţin timp a ajuns la o colibă de piatră cu uşile deschise. A intrat şi în urma lui uşa s-a încuiat singură. În casă nu se afla decât un pat do mărime potrivită şi o lampă. A vrut să iasă, dar n-a mai putut. A strigat, dar nu l-a auzit nimeni.

          Pe înserate, uşa s-a deschis singură şi când băiatul se aştepta să vadă cine ştie ce vrăjitoare, a dat cu ochii de fata care-l învăţase să scrie şi să citească. Bucuros, băiatul a strigat:

          - Aici locuieşti tu?

          Fata n-a răspuns nimic, a aprins lampa şi a început să croşeteze la lumina ei. Oricât a încercat băiatul s-o facă să vorbească, ea n-a scos nici un cuvânt. Ta Tou şi-a luat cartea să înveţe, dar fata tot nu l-a băgat în seamă. Atunci, înfuriat, băiatul s-a oprit din citit, a închis car­tea şi s-a întins pe pat prefăcându-se că doarme. La miezul nopţii, fata s-a sculat, l-a privit şi înlăcrimată a stins lampa şi a plecat.

          După ce s-a stins lumina, băiatului i-a părut că nu se mai află în pat, ci pluteşte pe valurile unei ape. Ba parcă auzea clipocitul valurilor şi vuietul vântului. A deschis repede cartea şi la lumina ei a încetat şi clipocitul valu­rilor şi vuietul vântului; se afla din nou pe patul din casa de piatră, iar uşa era deschisă. Acum îl apucase dorul de fată şi nu mai voia să fugă. In sinea lui se în­treba de ce fata n-a scos nici un cuvânt când l-a văzut şi de ce a lăcrimat când a plecat, S-a gândit aşa până s-a luminat de ziuă şi uşa s-a închis din nou. Băiatul a aşteptat în colibă toată ziua, iar când s-a înnoptat a venit fata, dar nici de data aceasta n-a scos nici o vorbă, iar la plecare a lăcrimat. Noaptea, băiatul şi-a zis că dacă e uşa deschisă şi dacă tot nu vine fata, să se ducă să-şi vadă vacile. Cum a ieşit din casă, a dat cu ochii de un munte înalt şi întunecat care se ridicase între muntele de aur şi cel de argint. Căutând în stânga şi în dreapta pe unde să treacă, a hotărât să se caţere pe muntele de aur. Şi cu cât urca, cu atât muntele se făcea şi mai înalt. Tot urcându-se a auzit un răget de vacă şi s-a oprit mirat întrebându-se cum de sunt vaci pe muntele acesta ciudat. Apoi şi-a zis c-or fi poate vacile lui. S-a uitat dincotro a venit răgetul şi a văzut o cireadă de vaci cu coarnele şi copitele de aur, cu tot trupul de aur, iar păzi­torul lor nu era altul decât bătrânul care-i dăduse car­tea. Bucuros, băiatul s-a dus la bătrân şi l-a întrebat:

          - Unde mă aflu, moşnege?

          Văzându-l, bătrânul a tras o sperietură, dar a răspuns:

          - Te afli în inima muntelui. Dar cum ai ajuns aici?

          Ta Tou i-a povestit cum a găsit coliba de piatră, cum a stat în ea şi tot ce s-a mai întâmplat. Bătrânul i-a spus:

          - Coliba de piatră e a vrăjitoarei, iar patul în care ai dormit e o punte îngustă deasupra unei prăpăstii. Când s-a stins lumina, fata urma să te împingă în prăpastie, dar cartea te-a salvat. Dacă nu vrei să te desparţi de fată îţi voi da un lucru fermecat pe care să-l pui deasupra lămpii când se aprinde. Şi zicând aceasta, a vârât mâna în traistă şi a scos un abajur vechi pe care i l-a dat. Apoi i-a mai zis: Păzeşte-mi trei zile vacile de aur şi eu am să mă duc să le păzesc pe ale tale.

          Nu se luminase încă şi băiatul s-a înapoiat în colibă. La lumina zilei, uşa s-a închis din nou. Seara a venit iarăşi fata şi a aprins lampa. Atunci, băiatul a spus:

          - Lampa asta luminează prea puternic. Să-i punem abajurul acesta.

          S-a ridicat şi i-a pus abajurul. Fata tot n-a scos nici un cuvânt. Băiatul s-a întins pe pat şi s-a făcut iarăşi că doarme. De data asta, fata a plâns în toată regula uitân­du-se la băiat cum doarme şi apoi s-a dus să sufle în lampă s-o stingă. Dar ou cât sufla mai tare, cu atât flacăra lămpii creştea, până s-a făcut de 3 ciâuri* [*1 ciî = 33 cm]. Cu faţa scăldată în lacrimi, fata a smuls abajurul şi l-a aruncat, iar acesta s-a prefăcut într-o barcă. Casa a dispărut pe loc. Cei doi s-au urcat în barca ce plutea pe un râu căruia nu i se vedeau malurile. De data asta, fata a vorbit:

          - De unde ai abajurul ăsta fermecat?

          Uitând de supărare, băiatul i-a răspuns cu o între­bare:

          - În nopţile acestea de ce n-ai scos nici un cuvânt? Fata a răspuns:

          - Cum aş fi putut să vorbesc cu tine când zgripţuroaica pândea să audă tot? Tu nu ştii, Ta Tou, cum mă chinuia zgripţuroaica în fiecare noapte când mă întorceam de la tine, dar orice mi-ar fi făcut nu aveam inima să te împing în prăpastie după ce stingeam lumina. Uitân­du-se înapoi, cei doi au văzut o bărcuţă care-i urmărea apropiindu-se din ce în ce. Speriată, fata a spus:

          - Ne urmăreşte zgripţuroaica!

          Şi şi-a smuls din cap un ac încrustat pe care l-a arun­cat în apă. Atunci barca zgripţuroaicei a început să se în­vârtească pe loc, dar după puţin timp şi-a reluat urmă­rirea. Fata şi-a scos din păr alt ac pe care l-a zvârlii în apă şi barca zgripţuroaicei a început iarăşi să se învâr­tească. De şapte ori a început urmărirea şi de şapte ori a aruncat fata câte un ac în apă, până s-a luminat de ziuă şi barca s-a apropiat de mal. Cei doi au coborât pe mal şi când s-au uitat în jur au văzut că se află chiar la mar­ginea satului băiatului.

          Ta Tou a dus-o pe fată acasă, dar după puţin timp a apărut şi zgripţuroaica. Cum a intrat în casă, fără un cu­vânt, zgripţuroaica a suflat asupra fetei care a simţit dintr-o dată că îngheaţă; a mai suflat încă o dată şi fata şi-a schimbat culoarea. Îngrijorat, băiatul şi-a amintit cuvintele bătrânului: „Dacă n-ar fi fost cartea, de mult ţi-ar fi făcut de petrecanie zgripţuroaica". A luat cartea şi a apropiat-o de corpul fetei care îndată şi-a recăpătat culoarea. Zgripţuroaica, văzând că fata nu mai tremura, a început să sufle asupra băiatului. Iar suflarea ei era mai rece decât gheaţa şi băiatul simţea că-i amorţesc oasele şi tremura din toate încheieturile. In sinea lui se gândea cum s-o scoată din casă şi atunci a luat-o la fugă eu zgripţuroaica după el, gata, gata să-l ajungă. Când îşi strânsese pumnii să se ia la luptă cu ea, a apărut şi bătrânul, călare pe o vacă de aur în mijlocul cirezii lui. Moşneagul a vârât mâna în traistă, a scos o frânghie lungă pe care a zvârlit-o asupra zgripţuroaicei. Frânghia s-a răsucit ca un şarpe în jurul mâinilor şi picioarelor acesteia. Apoi, bă­trânul a zis:

          - Nu aveam de gând să te ucid, dar văzând cum tu vrei să-i pierzi pe alţii, nu te mai pot ierta. A mai scos din traistă un băţ cu care a atins-o pe zgripţuroaica, şi aceasta s-a făcut nevăzută. Pe locul unde fusese a rămas o pata de sânge.

          Bătrânul a pus frânghia şi băţul în traistă şi râzând a zis:

          - Ţi-am adus vacile. Acum ai şi carte, ai şi cine să te înveţe. Învaţă cât te ţin puterile!

          Apoi şi bătrânul şi vaca s-au făcut nevăzuţi.